Destin si soarta

   Visul ce așteaptă  o cale de poveste  

   Când o opreau, nu se lăsa
 
 Credea, visa și este .....
 
 Se ridica mai mult, mai mult creștea
 
 O lume de iluzii și himere
 
 Ca lujerul de iederă crescut
 
 Din visule ei neîntrerupt pornit spre stele, 
 
 Ce năzuia să prindă aripi,
 
 Pe zborul ei de gând, neîntrerupt 
 
 Ceva în minte-i tot șoptea
 
 Nu renunța mai fato !
 
 Nu te gândi la rău, nu ezita....
 
 Anii când trec că clipele călătoare,
 
 Tot mai mult doare.
 
 Când înăuntru e acel copil de altădată,
 
 Ar vrea să zboare și nu poate
 
 sufletul pur,
 
 Ca un dar de aur și argint primit
 
 Ce-arată ce minune se întâmplă cu o fată,
 
 Suflet mereu copil
 
 Mereu o căutare și lovit de soartă
 
 Să lupte cu durerea spin.
 
 Cu ce lume a durut și a rănit
 
 Se ridica mereu din zloată
 
 Tu nu înfrângi deznădejde
 
 E inimă mea bărbată ! 

Tot răul !

Cârd de ciori croncănitoare se așează ca-ntr-un nor
Ca și cum vestesc tot răul și pustiul ce te doare,
 Te înfioară pe spinare ca pe omul ce își zice-n sine
Of doamne ce se-ntamplă cu noi !?
Ca să asculți că vin doar rele, neputință și poveri
nu-ți doresti așa napastă și nici zile negre.
Omul vrea ca sa zâmbească ca și soarele de după nori,
Cum totul străluce după ploaia ce a dat o răpaială
de a rupt dar totul cu tărie reânvie mai apoi.
Tot aud de răul ce se-abate asupra țării mele și mă  doare,
Tot o pradă unii, alții și nu stiu de unde mai avem tărie noi,
Tot astept să văd cum îi mai rabdă  firea si pământul,
Că nu ne aud surzii ăstia pe cei simpli și munciti ca noi,
Cum să taci mut sa ti se-noade lacrimi,
că se tot scurge vlaga tării și noi răbdăm, tăcem,
de parcă o revoltă se rezolvă prin tăcere,  putere nu avem.
Durerea tace și e numai în adâncuri, în noi
irupe ca talazuri și furtuni neasemuite câteodată.
Când nu o sa mai fie atât de răbdătoare firea,
omul simplu va ridica privirea și va intreba,
cu tăria dogoritoare și dreptatea toată,
Ce faceți țării mele atat de încercată,
ce o tot jefuiți si o lăsați fară vlagă voi ăstia,
De parcă ați fi niste ciocoi ? 
                                                                        În lumea noastră se tot moare, moare în tăcere,
                                                                        Că viaţă noastră e prea crudă, dură
                                                                         nu-i făcută nicidecum din lapte şi miere.
                                                                        Cel ce munceşte şi asudă nu are mai nimic,
                                                                         Piere încet, bolnav în chinuri şi durere.
                                                                         nimic nu poate aduna, că munca cinstită nu-i plătită,
                                                                        toată truda lui nu-i pe dreptate răsplătită.
                                                                        Iar cel ce minte, cel ce fură e domn cu multe,
                                                                        cu bogaţii adunate şi bani fără măsură.
                                                                       legile-s nedrepte făcute de cei fără de muncă
                                                                        De cum li s-a năzărit, ce fapta nu educă.

În viața !

   
 Viața nu-i urcuș ușor, drumul nu are spor 
 Senine zile și furtuni înverșunate,
  Cei ce te vor jos se bucură când nu reușești,  
 Te bârfesc pe la spate,  
 Îți transformă zilele în noapte.  
 Știam că viață e așa, nu lapte și miere  
 Am plâns și am crezut că o să mor de durere  
 Dar m-am ridicat de acolo cu putere  
 Nu am stat a să-mi plâng de milă  
 Chiar dacă eram fără minte, o copilă.  
 Așa am fost și voi fi mereu, bucurându-mă de viață  
 Trăind cu toată forță, căutând și învățând   
 Am privit doar ce era în față, răul pierea ca un rău  
 Că am fost și sunt fata cu suflet frumos, norocoasă  
 Cu ochi visători, temători și vântul în față......  
 Eternă poveste a omului ce n-are somn   
 Pentru că mii de gânduri și idei răscolesc  
 Poposesc păsări călătoare ce nu se-așează  
 Istovesc ca neștiute dorințe, pârjolesc.  
 În viață învinge cel bun cu răbdare și perseverență  
 în viață totul poate fi frumos   
 Nu ai suflet de gheață !  

DREPTATEA

Dreptatea e ascunsă sub o piatră
Pe care o arunci și strigi "vinovată !"
Uitând că Domnul ne vede si ne-aude
Face dreptate și bine-n lume.

Când nu gândești, mânia te cuprinde
De strigi cuvinte dure, ce ajung la sânge,
Când cazi mai jos decât pământul poate ține
Te faci pe tine de râs și de rușine !

Mai omule ce ți-ai făcut un nume,
De fapte ce distrug și nu te scot in lume,
Când pui tu răul și prostia ce desparte,
Drept căpătâi și nu ști ce înseamnă dreptate,
Nu poti vedea de așchia din ochi, departe
Să ști ca se întorc la tine toate
Și răul o sa-ți stea mereu aproape !

Că eu îți spun ca sunt doar bună
Ca omul om ce face faptă creștină
Și din bucata lui de pâine
A dat și unui om și unui câine.

Acum tu ca fiarele-nfuriate te porti
Pui în lanțuri cuvântul Dreptate
Să  ști că minciuna e prima "calitate"ce piere
Întotdeauna birue lumina, se face
                                  Dreptate !

Prietene !

Ne-au troienit zăpezile pe noi,
Au bătut vânturi dure și sălbatice ploi,
Ne-am așezat în tărâmuri de visare,
Ne-am căutat tot mereu prin ninsoare.
Cândva eram curajosi, plini de speranță
Corabia vieții pornea cu vântul in față,
Nu ne speriau furtunile, piereau.
Soarele cald ne incalzea, purtam doruri, visam,
Fremătam ca frunze în copacul iubirii , fioruri 
Ca izvorul purtam mare de idei, iubeam marea
Eu eram sfioasa și jucăușă în grâul cu maci,  
Tu spuneai multe dar acum stai și taci,
Ne sprijineam, încurajam, porneam,  
Ne făuream viață frumoasă, viitorul
Un drum, noi doi.
Nu ne lăsam la greu, eram curajoși
Frumoși la suflet și-nfățisare, acum totul doare,
Nu ne era frică de nimic se pare !  
Prietene să fi bun și-acum, la jumătate de drum 
Trecând peste prăpastii și peste tot
Căutăm, găsim rezolvare, răni se închid
Parcă era ieri, nostalgii ne cuprind,
Tragem linie, nu putem privi înapoi,
Speranța și gândul cel bun să fie intre noi,
Când umăr la umăr luptam pentru dreptate,
Când somnul nu venea și trimiteam gândul departe.
Prietene să nu-mi spui ca ești obosit,         
Că plouă, afară e noapte și esti ostenit,
Aduți aminte că e o luptă și tu ești erou,
Că sunt mândră că exiști și te numești
                        Prietenul meu !   
                                                                    

                                                              fotografia resursecrestine.ro
                                                       

De unde vin cântecele ?

 De unde vin cântecele ?
 
 din inima oamenilor
 
 din șuierul pământului
 
 din cântarea vântului
 
 De unde vin cântecele ?
 
 din ploi de soare
 
 din stele căzătoare
 
 din cuvântul iubire, șoptire
 
 din murmurul ploii
 
 din visare.
 
 Toate ne înfioară și cântăm,
 
 Uneori murmurăm,
 
 Alteori nu se aud dar sunt bucurie,
 
 Irup cu putere, de fericire,
 
 Cântecele sunt în fiecare,
 
 sunt frumusețea care nu se vede
 
 sunt sentimente, iubire,
 
 sunt vise, punți de încântare,
 
 sunt doruri, idei purtătoare,
 
 sunt simbol de trăire, frământare.
 
 Când nu se aud sunt adunare
 
 de sentimente și durere, căutare,
 
 Când irup se revarsă că izvoare,
 
 Poartă cu ele cuvinte de încurajare
 
 sau vrajă ce pătrunde în oricine.
 
 Poartă taine și doruri sub soare !
 
 Cântecele mele sunt simple,
 
 Sunt cuvintele ce nu le-am rostit,
 
 Ce nu se aud, doar le-am gândit.
 
 De unde vin cântecele ?
 
 din adâncul sufletelor frumoase.
   
                                          

Am vrut !

 Am vrut să zbor dar am uitat că aripi nu ai ca om pe pământ,
 Gândurile pier căzute, purtate în vânt.
 Am vrut să plâng dar lacrimi nu aveam de ajuns,
 Să țip cât mă țineau puterile că exist, că mai sunt,
 Am vrut să încerc și să sper, am vrut să mă avânt
 Să cunosc înălțimile, să cânt.
 Am vrut să îmi închipui cum ar fi când înflorește speranța,
 Când năzuința se înfăptuiește, luminează viață,
 Să prind în mâini petale de visare,
 Să port doar lumina în inimă și să cresc ca floare,
 Să port doar gânduri pieritoare, ninsoare,
 Să uit cum aripile se frâng și cât doare.
 Am căutat să învăț cum să știu,
 Cum să deslușesc taine, cum să fiu
 Temătoare de lucrul tainic, nu de cel sfânt,
 Am vrut să fiu ucenic veșnic aflat în căutare
 Pe cărarea cunoașterii, silitoare.
 Pieritoare că oricine pe pământ m-am temut
 Să m-avât prea sus sau să cânt.