Ca și cum vestesc tot răul și pustiul ce te doare,
Te înfioară pe spinare ca pe omul ce își zice-n sine
Of doamne ce se-ntamplă cu noi !?
Ca să asculți că vin doar rele, neputință și poveri
nu-ți doresti așa napastă și nici zile negre.
Omul vrea ca sa zâmbească ca și soarele de după nori,
Cum totul străluce după ploaia ce a dat o răpaială
de a rupt dar totul cu tărie reânvie mai apoi.
Tot aud de răul ce se-abate asupra țării mele și mă doare,
Tot o pradă unii, alții și nu stiu de unde mai avem tărie noi,
Tot astept să văd cum îi mai rabdă firea si pământul,
Că nu ne aud surzii ăstia pe cei simpli și munciti ca noi,
Cum să taci mut sa ti se-noade lacrimi,
că se tot scurge vlaga tării și noi răbdăm, tăcem,
de parcă o revoltă se rezolvă prin tăcere, putere nu avem.
Durerea tace și e numai în adâncuri, în noi
irupe ca talazuri și furtuni neasemuite câteodată.
Când nu o sa mai fie atât de răbdătoare firea,
omul simplu va ridica privirea și va intreba,
cu tăria dogoritoare și dreptatea toată,
Ce faceți țării mele atat de încercată,
ce o tot jefuiți si o lăsați fară vlagă voi ăstia,
De parcă ați fi niste ciocoi ?
În lumea noastră se tot moare, moare în tăcere,
Că viaţă noastră e prea crudă, dură
nu-i făcută nicidecum din lapte şi miere.
Cel ce munceşte şi asudă nu are mai nimic,
Piere încet, bolnav în chinuri şi durere.
nimic nu poate aduna, că munca cinstită nu-i plătită,
toată truda lui nu-i pe dreptate răsplătită.
Iar cel ce minte, cel ce fură e domn cu multe,
cu bogaţii adunate şi bani fără măsură.
legile-s nedrepte făcute de cei fără de muncă
De cum li s-a năzărit, ce fapta nu educă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu