De ce ?

   Omule de ce te străduiești
 să minți, sa distrugi, sa nimicești ?
   Uitând cu cată trudă a fost clădit
tot ce ai invațat si cat ai construit.
   Totul a fost cu efort, cu durere
Cu lacrimi amare, in tăcere !
  Omule nu uita că in adâncul sufletului
Tu esti bun, nu construit din ură si fiere.
Nu intelegi ca alergi după himere,
Spui mereu că ai un scop și un țel,
Pui in față doar pumni de oțel,
Nimicesti idealuri și asteptări.
Ochii mamei plâng nu mai au asteptări,
copilul nu mai zâmbeste,
Arma lor e doar o floare,
Sufletele lor frumoase aduc alinare.
Omule, copilul sau mama ta te vrea acasă,
Citind cartea sfânta și intelegând sensul cuvantului
                          Viață !
                                     

Dezamagirea nu face parte din viata mea

      Nu am asteptari de la persoane care sunt egoiste si sufera cand nu reusesc sa-mi tulbure linistea.
    Am asteptari doar de la mine, eu caut mereu sa-mi depasesc limitele. Imi dovedesc ca pot, imi dovedesc ca nu ma schimb ca om, asta in ciuda problemelor cu care ma confrunt
    Nu vreau sa dovedesc nimanui, nimic, sunt frumoasa si buna la suflet pentru ca asa e firesc, asa am fost, voi fi, asa ar trebui sa fie oricine.
    Sunt o fata educata si chiar daca nu am timp pentru studiul drag mie nimeni nu mi-a luat ce am, ce am acumulat prin multa munca. Am ochii care spun totul si uneori uimesc. Spun asta cu toata modestia. Sunt timida dar nu ma plang de asta. Am o varsta minunata la care pot sa mai fac multe lucruri utile si sa ma redescopar ca om.
    Scriu cand am timp ca o compensatie a ceea ce as vrea sa pot face dar sunt limitata de imprejurari. Pot calatorii si impartasii ganduri. O fac cu mult drag chiar daca slova mea are duritate si nu atrage ca o lectura usoara. Nu scriu pentru cineva anume. Exista suflete ca al meu, nu astept laude, aprecieri. Am creat o punte peste timp, spatiu. Nu e obligatoriu sa pasiti pe ea, nici necesar. 
    Nu astept de la nimeni mai mult decat as face eu. Uneori nici macar atat !
   Stiu ca ce e al meu e pus deoparte, nu fortez lucrurile.
   Nu am sa platesc nimanui cu aceeasi moneda si stiu ca sunt o mama speciala care ingrijeste ca ochii din cap un copil special.
    Cine vrea sa imi faca rau trebuie sa realizeze ca i se va plati totul. Eu nu voi fi vinovata de lucrul acesta.
    Nu suport minciuna ! Mai bine nu spuneti nimic, nu promiteti nimic, mai ales ca nu v-am cerut nimic.
    Sunt foarte directa si ii spun omului in fata ce am de spus, fara menajamente. Recunosc ca imi lipseste diplomatia.
    Sper ca am fost inteleasa cum trebuie. Nu incercati sa ma faceti sa sufar. Nu voi suferii !
   Explicatia e simpla. Am trecut prin atatea, am luptat sa imi fac fetita bine, e dificil si uneori sunt pusa in dificultate dar toate m-au intarit.
   Sunt o luptatoare, am demnitate si sunt mama lui Kiki. Ea e mai aproape de Dumnezeu decat oricine.
  
   

Teatrul de marionete

      Păpuși cu chipurile pictate,
      Cu fețe triste sau mai afectate
      Stau intr-o cutie de lemn, stricate.
      Nu-s bune de nimic, sunt ca si moarte.


     Păpușarul le-a uitat de mult, in camera din spate,
    Cortina se ridică pentru ele doar in miez de noapte,
    Cand visul ce intrupează viața,
    Apare in casuta lor, le luminează fața.    
  
    Chip trist sau vesel de paiață !                                             


    Sforile ce le-au tinut si-au fost obișnuite........        

    Ele le arunca acum de parca sunt vrajite
    Si simt cum vraja le-nfioara
    Pulseaza-n trupul lor o inimioara.


  Papuși magice sau doar obisnuite,
   Isi cauta sforile priceput mesteșugite,
  Uitand ca pot dansa sau merge fara ele, fericite,
 Uitand de cei ce vor ca ele sa fie cuminti, papușele,
 Macar gandiți :noaptea e magica si e un sfetnic bun,
  liniste in miez de noapte,
   Cand simțiți cum aripi de cunoaștere prind viata
   Strabateți lumi si mergeți tot in fața.......
  Se spulbera misterul
  Si taine ce ard ca fierul
    in focul inroșit.
    
 Lasați jos sforile ce papușarul vi le-a ticluit !
  
    

  Parcă toată povara lumii ăsteia e la noi,
  In fereastră bat doar vânturi si ploi,
  Ne năruiesc speranțe,
  Ne lasă pustiiți si goi.
  Pașii ne poartă oriunde dar nu suntem doi
  Calcăm doar pe urme vechi mai apoi.
  Mai departe de aparențe,
  Tipare si preconcepute idei.
 Le șterge marea uitării ..........Noi ?

                         

Neliniști

   Tot mereu veniți la mine,
Nu mă lasați, nu mă cruțați,
Când eu speram sa fie bine,
Doar voi nelinisti, clipe de trăire
De dor pribeag și de-amăgire
 Mă vizitați.
Cu indoieli și cu regrete,
Cu gânduri negre si tăceri,
Purtați prin lume fețe triste,
Cosmar de noapte si dureri.
Ca impietrit in asteptare,
Cu dor pribeag printre visări,
Vroiam sa uit cât doare, doare.........
Destinul ăsta e al meu ?
Vroiam sa fiu o stancă neclintită,
Un bloc de gheată, de oțel,
Sa am armură oțelită,
Să nu patrundă-mi suflet nici un El.
 Dar am uitat că sunt o simplă fată,
Cu inima și cu chemari,
Spre lumi de visuri ce ne poartă,
Ne amăgesc cu întrupări.
Când ghiața s-a topit cu mii de lacrimi
In inimă-mi simteam dureri
Și-am tot sperat sa las in urmă
A dorului mistuit arsura.
Cum ard de-a scrisului ardoare
Cum tot ma mint ca pot intoarce
Ca pe o pagina citită, durerea
care nu-mi dă pace.
Să-mi scrie soarta altă carte, dar vesela să fie,
Să fie plină se speranța, vie,
Să o trăiesc cu bucurie !