Teatrul de marionete

          Papusile acestea ce se tineau de sfori
          Atrageau copii cu jocul lor.
          Cand simti ca nu esti lasat, sa vorbesti, sa gandesti, sa iubesti
          Zborul, dorul, cautarea, fiorul
          Simti sforile ce te tin, chiar simti asta....
          Viata trece pe langa tine,
          Ai lasat-o sa se duca, fugara, naluca,
          Taie sforile si redevin-o tu, omul care simte
          Care ma uimeste in fiecare zi,
          Care lasa urme, fie ce-o fi.
          Si cand nu-ti mai simti sforile, nu uita
          Ca si a fi liber e greu, viata e dura 
          Dar atat de frumoasa, de unica
          Incat te copleseste ca o avalansa,
          Pe care ai vrea s-o admiri de departe,
          Pe care o citesti ca dintr-o carte.
          Patimirea si libertatea, piatra grea
          Curajul sa urci, libertatea sa ierti de o mie de ori
          Dar esti om, nu papusa, nu vei uita !
          Si infierbanti visarea cu-n dor,
          Pui pe o foaie ce ai gandit, lasi in urma vlastar
          O viata, un har, povata.
          Iti lasi descoperit o parte din sufletul tau
          Copilul din tine tulburat
          La o piesa de teatru, papusi....
        Marionete cu sfori ca acelea din trecut
        Jucand in viata, dandu-i fiori
        Copilului mare din tine.