Pamantul se razvratea in inclestarea clocotinda,
Gandul pleca si uita sa-si intinda aripi, se prabusea la pamant,
Singuratatea apasa dureroasa ca un cutit,
Numai eu strigam, de ce, de ce, nu m-au mistuit si pe mine dorurile
Ca m-au ars pana la piatra, neputintele
De ce m-au lasat doar sa cant trist, insingurat si neavand pasarile
Iuresului de cuvinte alaturi, prietene.
De ce au zburat gurese, nu s-au asezat, cand le-am asternut ordonat
De ce se involbureaza ca talazul inspumat
Cand le-am spus clar cum sa-apara, cum sa stea asezat
Ele tot sunt lava ce arde, vantul ce bate naprasnic
Se ravratesc si lovesc pana doare, ca tristetea de moarte.
De ce le-am lasat odata libere ? Trebuiau sa treaca, efemeride.
Ale mele sunt ca si flacarile, dorul, gandurile
Nu vor sa stea asezat, iar eu strig de ce, de ce, v-am lasat
Acum pustiiti cararile lumii povestilor, cantecelor
Nu lasati sa apara alb sau negru, e volbura
Scriu si tot le spun sa stea asezat, ele sunt negura
Peste suflet si minte, au zburat.
De ce, de ce am strigat. De fapt nu s-a auzit nimic.
Cuvintele in sufletul meu rasuna. In rest ............. bate vantul.
desen de Emil Sima
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu